Cateodata soare: Săraca fată frumoasă

Clasa a zecea, ora de sport. O tură de teren. Alergare ușoară, rezistență. Era rândul fetelor. În tribune, băieții zumzăiau. Îi vedeam șușotind, le simțeam privirile, știam că-și dau coate și mai știam că nu se uitau la nimeni altcineva, decât la mine. Vacanța de vară dintr-a noua și-a zecea fusese nemiloasă. Crescusem cât altele niciodată. Începusem să mă rotunjesc prin părțile esențiale și în doar câteva luni, am dobândit nu doar câteva linii curbe, dar și un complex cu care aveam să mă lupt toată viața. Începusem să cred că sunt grasă, că sunt urâtă, că niciun băiat nu mă place, că sunt anapoda, spre deosebire de restul fetelor, care aveau un succes nebun la băieți, deși arătau exact ca ei.

Mă îmbrăcam în costume masculine și purtam cravatele tatei, mă tundeam scurt, doar doar m-oi apropia cât de cât de modelul androgin apreciat în liceul meu. Îmi amintesc cum, la un 15 septembrie, o colegă de la o clasă paralelă apăruse cu o pereche de bretele, atașate de niște pantaloni stil Burberry, totul cuplat armonios cu o camașă bărbătească și o eșarfă cu capete de mort. Mi s-a părut ATÂT de cool, încât m-am dus țintă la un magazin să-mi iau și eu bretele. Numai că, pe mine, bretelele arătau ca două șine de tren, desenate lăbărțat de un artist beat.

Chicotelile colegilor mă dureau, fluierăturile muncitorilor de pe stradă mă agresau, aș fi făcut orice să scap de problemă! De fapt, de probleme. Și cum puteam să scap de ceva ce, în capul meu proaspăt invadat de filme americane și de reviste de modă cu standarde imposibil de atins, echivala cu noțiunea de a fi grasă, decât prin... dietă?

Prima cură de slăbire a fost cea cu celebra supă de varză. Am ținut-o aproape o lună, timp în care am slăbit vreo 4-5 kilograme, ajungând din nou la o greutate social acceptată pentru vârsta mea. La vremea respectivă, revistele de femei publicau diete restrictive, nu informații despre stilul de viață sănătos, concepte precum Indicele de Masă Corporală etc. Portavocile generației mele urlau despre cum NU ai voie să fii și descpre cum TREBUIE să arăți.

Dar vai, în ce eroare mă aflam gândindu-mă că toată chichița unui look de revistă mondenă stătea în abținerea de la mâncare. Ceea ce nu știam atunci și am aflat 13 ani mai târziu, era că noi funcționăm și prin prisma unui instinct de supraviețuire, pentru care hrana este esențială; drept care, dacă te infometezi sau dacă mănânci sub nivelul caloric necesar corpului tau, instinctul de supraviețuire va conchide otova că te afli în plină foamete. Și atunci, va lua două măsuri:

Și iată cum, în clasa a zecea am pornit cu dieta bazată pe supa de varză, încercând să scap de șasele din fața numărului de kilograme (aveam doar 63 pe atunci) și am ajuns, 20 de kilograme mai târziu, trecând prin diferite alte diete, nutriționiști costisitori, abonamente plătite și pierdute la tot felul de programe de sport, să nu mă pot gândi la altceva decât la cum pot slăbi rapid și pentru totdeauna?

Introducing, Dieta Dukan!

Am comandat cartea prin poștă, după ce citisem o groază de mărturii pe Internet despre pierderile masive și rapide în greutate, despre cum nimeni nu se mai îngrășase la loc, oricât de porcește ar fi mâncat după întreruperea ei, am plecat în papuci de casă la Poștă să o ridic și am citit-o pe nerăsuflate, sperând să mă lovească un miracol! Am ținut dieta ca la carte timp de o lună, apoi încă una cu mici derogări. Dar, după două luni de zile de consum inuman de proteină animală, după două luni de zile de privațiuni dulci (ajunsesem la poftit mizerii pe care altfel nu le-aș fi consumat niciodată și mă iluzionam cu gumele de mestecat cu arome de fructe, pe care le consumam ca pe deserturi fine, sătulă fiind de bomboanele fără zahăr, pentru diabetici) și, în fine după multe interacțiuni pline de nervi cu niște femei distruse psihic pe un forum de, chipurile, ”suport” pentru această odioasă dietă, am zis GATA, din acest moment relația mea cu dietele ia sfârșit, m-am săturat, asta sunt, take it or leave it.

Și-am devenit vegetariană. Mâncasem în alea două luni, destulă proteină animală cât pentru o viață. Dar, vegetariană fiind și neștiind cum să fiu vegetariană cu cap, am luat în greutate aproape tot ce pierdusem dukanian. Și iar m-am deprimat. Tot ce știam însă era că nu mai puteam să țin dietă. Fizic și psihic îmi era imposibil. Întâmplarea face că începusem de curând să mă uit la o emisiune cu o abordare interesantă – ”What not to wear” îi zice și cred că încă se mai difuzează pe TLC, emisiune în care doi stiliști pricepuți iau una bucată femeie-dezastru-vestimentar-ambulant și o învață cum să se îmbrace ca să arate a om, în ciuda unui corp deseori ieșit din tiparele de frumusețe de copertă, o învață cum să se machieze ca să-și pună frumusețea în valoare, o tund/vopsesc și rezultatul este năucitor, fără ca biata femeie să treacă prin diete frustrante sau operații estetice costisitoare. Doar prin puterea hainelor.

Și tot întâmplarea face ca în același interval de timp, să-mi cadă ochii pe o pereche de pantaloni scurți din primul an de facultate, moment în care mi-am amintit exact ce gândeam atunci. La vremea respectivă, aveam doar 70 de kilograme, mi-era jenă să port pantaloni scurți și desigur, credeam că sunt grasă. Iar în acel moment m-am trezit. Plecasem odinioară de la o greutate de 63 de kilograme, cu covingerea că sunt prea multe. Trecusem prin diete înfiorătoare și ajunsesem să nutresc doar speranța că vreodată voi mai avea greutatea pe care o avusesem atunci când am început ciclul nesfârșit al dietelor! Aveam în prezent cu 20 de kilograme mai mult decât atunci și țineam în mâini niște pantaloni pe care probabil nu-i voi mai purta niciodată, neștiind atunci când îi purtam cât de bine arătam, de fapt. Nu am fost niciodată mulțumită de mine la timpul prezent! Mereu căutam o formula a mea mai frumoasă, mai slabă, mai corectă, mai...perfectă, undeva în viitor. Reflexia din oglindă era detestată.

Am început să plâng. Trebuia oare să ajung la 100 de kilograme ca să mă apreciez pe mine, cea de atunci, la 83, câte aveam? Așa încât, acolo, în mijlocul sufrageriei, cu pisicile holbându-se la mine și la disperarea mea, am decis să încep să mă plac. Să mă accept, să-mi accept corpul, să-l plac, să-l tolerez și, de ce nu, să pun în valoare ceea ce totuși merită.

Iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot din șifonier toate acele haine rămase în purgatoriul dintre trecutul slab, prezentul gras și un viitor posibil slab. Haine demodate, dar cu talia (mai) mică. Blugi considerați ”de referință”. Aruncate să fie! Apoi am selectat toate acele haine voit cumpărate cu un număr sau două mai mici, pe sistemul ”Lasă că dau eu 2-3 kile jos, o să-mi vină perfect!”. Adio!

Și am păstrat numai acele haine pe care nu le purtasem niciodată, numai pentru motivul că arătau o mărime mai mare decât cea pe care voiam s-o accept. Era timpul să mă împac cu gândul că nu mai eram de ani buni un 12-14 englezesc, ci 16. Era timpul să accept că da, port mărimea 44. Nu 38, nu 40, nici măcar un chinuit 42. 44. Acolo, în fața șifonierului răscolit, știam că nu mai aveam ce căuta la Zara, că nu mai puteam călca în suita de magazine Stradivarius - Bershka - Pull & Bear, că trebuia să merg în magazinele pentru doamne și că trebuia să încep a investi în ținutele mele. Când am probat prima rochie mărimea 16 la Debenhams și am văzut cât de bine îmi venea, mi-am dat seama că tot ce măcăneau stiliștii de la ”What Not To Wear” era pe bune:

Acolo, în fața șifonierului răscolit, mi-am dorit să am și eu parte de niște stiliști deștepți care să mă învețe ce să cumpăr, cum să asortez, ce-i ok pentru corpul meu și ce nu! Am bâjbâit de atunci și sper că am nimerit-o de multe ori, dar știu că încă o dau în bară vestimentar, așa încât nu mă sfiesc să aflu informații pe această temă ori de câte ori am ocazia.

O astfel de ocazie a fost sâmbata asta, când am fost invitată de site-ul pentru părinți Urbankid.ro la un eveniment – Stylish Mom – dedicat mamelor dornice să afle mai multe despre stil, despre cum se pot pune în valoare, despre haine, trenduri etc. Rovena Andrei, stilist de fashion, ne-a prezentat câteva trucuri pentru o garderobă potrivită stilului de viață, ocupației dar și corpului nostru. Iar la acest capitol, am jubilat! Mi se împlinise dorința din fața șifonierului! Rând pe rând, femeile din sală, printre care și eu, ne-am dezbrăcat de inhibiții, am ieșit în fața ”clasei” și ”doamna profesoară” ne-a dat sfaturi aplicate fiecare dintre noi, cele care am avut întrebari și curaj să ne expunem complexele acolo, în plen. Am aflat că am cea mai dificilă conformație, dar că există soluții.

Voi reveni într-o postare ulterioară cu câteva lucruri aflate punctual la Stylish Mom și oricum subiectul nu este epuizat, drept care Styilsh Mom nu se va opri doar la această primă ediție. Și tare mă bucur, pentru că dincolo de nevoia unui stil de viață sănătos, dincolo de necesitatea sportului, femeile au nevoie să știe că e posibil să-ți placă ce vezi în oglindă.