Mama viking și tatăl penelopă

Mă tot gândesc de ceva vreme la rolul taților în creșterea copiilor. Poate și pentru că mă tot preocupă complexitatea rolului de mamă, mi-am dat seama că, dacă ar fi să completez raționamentul conform căreia, dacă mama e fericită, copilul e fericit, aș spune: dacă tatăl e prezent și implicat, mama e fericită. Dar de unde începe și unde se termină partitura tatei și care e dozajul perfect pentru un echilibru familial de invidiat pe rețelele sociale?

Generația noastră a crescut într-o lume profund patriarhală, în care femeia era mamă, gospodină, soție iar bărbatul era doar... bărbat. Dar elementul decident. Cap de familie. Întreținător de familie. Se ducea la muncă și cam atât. Vremurile s-au schimbat, femeile s-au emancipat, și-au luat joburi, și-au construit cariere dar au păstrat și funcțiile anterioare, devenind totul mult mai dificil. Cum s-o rezolvăm? Simplu.

Introducing.... TATĂL MODERN!

Oamenii și-au dat seama că de tată nu e nevoie doar la concepție, ci și mai târziu, dacă vrem ca cel mic să se dezvolte armonios, fără prea multe ”daddy issues”; un tată care nu doar să disciplineze din an în Paști, ci să și educe, un tată care să-și ajute soția la treburile casnice, care să ducă și gunoiul, să se și joace cu copilul, să-i citescă seara povești, dar să și meargă la serviciu a doua zi. Mama le cam făcuse pe toate astea de vreun secol. Iar într-o lume în care femeile sunt egale bărbaților, era nevoie ca și bărbații să devină egali cu femeile.  

Nicio problemă! Facem totul, TOTUL, ca lumina ochilor să nu crească așa cum am crescut noi. Adică prost. Cu tați absenți și mame omnipotente. Și uite așa, tiptil tiptil, dinamica vieții de familie s-a schimbat fundamental. Una dintre marile probleme ale umanității e că nu prea nimerim linia de mijloc. Ne izbim de extreme ca o minge de ping-pong. Ori e albă, ori e neagră. N-am prea auzit de nuanțe, de culori, de acorduri fine, de lucrat în peniță.

Drept care, pe cât de neimplicați au fost secole de-a rândul tații, pe atât de implicați vor să fie tăticii generației noastre. La rigoare, eliminând mama din schemă, dacă e necesar.

Am asistat odată la o scenă între un astfel de tătic și soția din dotare, pe care o admonesta la fiecare pas, reproșându-i că nu știe ce să facă cu copilul. El îl schimba, el îi dădea biberonul, el îi făcea baie, el el el.... Ea? O incapabilă.

La polul opus, un alt proaspăt devenit tătic își ținea bebelușul în brațe numai la poze. Altfel, cea mai fină adiere de scutec plin îi declanșa un atac de panică, pe care numai soția cea competentă putea să-l dezamorseze, preluând bomba puturoasă din brațele sale tremurânde.

Cunosc tați care și-au invidiat soțiile pentru super-puterea de a alăpta și, pe cale de consecință, pentru legătura aceea de basm, care se creează în timpul alăptării între mamă și copil. Așa încât s-a compensat. Până-ntr-acolo încât lumea din jur (mai ales ceilalți bărbați din ”trib”), au luat în derâdere noul model patern, acuzând proaspătul tătic chiar de înclinații homosexuale. Comportamentul tatălui modern a devenit aproape matern. Alinător. Grijuliu. Anxios chiar. Și, pentru că brusc a dispărut bărbatul din casă, femeia a trebuit să preia atribuțiile lui: să disciplineze copilul, să impună limite, să meargă la serviciu, să câștige bani. Doar suntem egali, nu?  

Da și nu. Îndrăznesc să spun că problema e foarte complexă. Și că esența ei stă în jocul de rol. Familia tradițională a pierdut teren pentru că rolurile erau mult prea bine delimitate. În vreme ce familia modernă pierde și ea teren (vezi rata crescută de divorțuri și separări din ziua de azi), pentru că rolurile sunt prea mult amestecate. Nu știm unde se termină mama și unde începe tatăl. E o pastă omogenă din care nimeni nu mai înțelege nimic: nici soția, nici soțul, nici copilul.

Cum mintea noastră e croită să se ducă imediat în extreme, rogu-vă nu deduceți din asta că pledez pentru reîntoarcerea la modelul ancestral, în care femeia stă numai acasă, are grijă de copii și face de mâncare, iar soțul se întorce seara de la câmp și o bate în loc de te iubesc, ca să-și manifeste masculinitatea*. La fel de bine, nu cred că trebuie să învățăm să facem pipi din picioare, ca să ne simțim egalele bărbaților și nici ei nu trebuie să simuleze alăptarea, ca să înțeleagă ce și cum simte o mamă. Cred însă că avem nevoie de un job description ceva mai coerent.

Eu simt că nu trebuie să fim la fel. Nu cred că e sănătos. Mai cred că totul în jur emană energie diferită. Nu degeaba avem Yin și Yang. Lumină fără întuneric nu se poate. E nevoie de o energie maternă și una paternă. Feminin și masculin. Ambele fețe ale monedei coexistă chiar în noi înșine. Și au funcții diferite. Roluri diferite. Oricât ar încerca femeile să fie bărbați și bărbații să fie femei, lucrurile nu prea au cum să funcționeze, pentru că ce ne stă în cale este tocmai natura umană. Genetica. ADN-ul. Ne încurcă rolurile care ne-au fost transmise de înaintașii noștri și care ne sunt impregnate la nivel celular. Ne luptăm cu morile de vânt.

N-ar fi mai simplu dacă am accepta ce-avem de făcut, fiecare? Dacă ne-am respecta limitările și spațiul în care am fost lăsați să viețuim? Într-o lume în care totul e alandala, poate așa ne-ar fi ceva mai ușor să existăm. Unii cu alții. 

_____

* Da, știu că în țara știrilor de la ora 5, tații moderni sunt o minoritate, că mai curând auzim de femei și copii abuzați, decât de tați care fac parenting în sculare și-n culcare, dar această postare nu are pretenții de studiu sociologic, ci de o minimă observație a mediului înconjurător.