miercuri, 30 octombrie 2013

Să părințim bine! Dar cât de bine?


În general, fac alergie la tot ce ține de parenting. Mă ia cu bube pe corp, transpir pe șira spinării și-mi țiuie urechile ori de câte ori aud despre alte și alte concepte și teorii lagate de creșterea optimă (cum altfel) a copiilor. Mai mult decât atât, resping aproape visceral orice tentativă a cuiva de a-mi arăta calea cea dreaptă, oricare ar fi ea, în materie de perănting și susțin cu autosuficiență că nu e nevoie să mă duc la un curs care să mă învețe cum să-mi cresc copilul, pentru că, dacă e să mă fi învățat ceva scurta mea viață până acum, e că atunci când iubești, totul se întâmplă (mai) ușor. Și lucrurile vin din inimă, pentru că au de unde veni. Iar ele se întâmplă lejer. Intuitiv. Fără ochi injectați, fără vene pulsânde, fără patimă oarbă. Deci, pe cale de consecință, e greu doar atunci când nu iubești cu adevărat.  

Cam... drastic. Și chiar jignitor la adresa părinților care se duc la cursuri, citesc cărți după cărți, consultă specialiști, totul în ideea de a-și crește cât mai bine copilul. Și, nu doar ca e o teză drastică și jignitoare, mai și mustește de autosuficiență, care, culmea, este lucrul pe care-l detest din suflet!

Probabil că mecanismul ăsta poartă un nume în psihologie, dar nu-i nimic, o să-i spunem simplu ”ironia sorții”. Pentru că eu însămi am o meserie care presupune autocunoaștere, sondare, descoperire și dezvoltare de sine și, nu întâmplător, și eu am parte de scepticism, neîncredere (normal, până la un punct), dar uneori chiar bădărănie din partea unor oameni a căror minte îngustă nu poate să conceapă că există un univers întreg în afara ei!

Cam ca mine. Când vine vorba de ”parenting”. Hmm....

Așa încât am început să mă detașez de problemă și să mă întreb: ce nu-mi place mie, de fapt, la ideea de parenting? Ce înseamnă, pentru mine, tot acest parenting?

În primul rând, această noțiune se traduce în mintea mea prin: perfecțiune, piedestal, rigoare, presiune. Stress. Educație făcută prin TREBUIE. Trebuie să iubești necondiționat copilul. Trebuie să nu te înfurii. Trebuie să fii empatic. Trebuie să alăptezi. Trebuie să comunici. Trebuie să fii un părinte bun. Or else...

Mulți dintre cei care propovăduiesc astfel de rute educaționale sunt ei înșiși foști copii care au îndurat educații drastice, ale unor părinți tributari și ei unor sisteme de educație învechite, în care copiii se iubeau numai în absență, îar în prezență erau ținuți la distanță, ca să nu se ”învețe”. Cu iubirea. Pentru că iubirea e minunată, dar dacă ea dispare, atunci locul lăsat gol doare. Și doare rău. Atunci, mai bine să nu fie deloc.

Să nu uităm că, în trecut, copiii mureau pe capete. Poate nu întâmplător, urarea cel mai des întâlnită în zilele noastre, care încă e pe buzele tuturor atunci când se naște un copil, este: să vă trăiască! Sigur, e o speculație, dar poate că străbunicii noștri și-au crescut copiii la distanță pentru că nici ei nu-și permiteau să se atașeze de o ființă care azi era, mâine poate nu mai era. TBC, tetanos, difterie, poliomielită.... Successful parenting pe vremea aia însemna să-ți ții copilul în viață. Să-ți ”trăiască”. Atât.

Pe vremea noastră, când supraviețuirea nu mai este o problemă, parentingul nu e parenting adevărat dacă nu e: cu dragoste manifestă pentru copil, cu empatie, cu încurajări corecte, fără pedepse dar și fără recompense, cu libertate absolută dar și cu limite, benefice pentru copil, cu implicare dar și pro independență, cu mult timp de calitate petrecut alături de copil, dar și cu integrarea lui socială... Ai grijă ce mănâncă, de unde, cu cine, ce prieteni are, ce pasiuni are, cultivă-l, crește-l, fă asta non stop!

Se pune atât de multă presiune pe săracii părinți, se dau atâtea directive și se prescriu atâtea rețete, încât, din prea mult stres, bieții de ei devin ghemotoace de tensiune, departe de relaxarea pe care de fapt o caută în toate aceste metode.

Attachement parenting, mindful parenting, playful parenting..... Totul sună complex, teze de doctorat scrise pe bloguri de oameni învățați, nu ca tine, tonul pare superior, sprâncenele se încruntă dacă ieșim din ștanța modernă, comentariile acuză și ajungi să simți că o lume întreagă te judecă, te agresează și, în sens larg, te abuzează. Taman cei care militează pentru buna înțelegere. Iar cel mai rău, e că din prea multe bune intenții, ajungi tu să te îndoiești de calitatea ta de părinte. Iar cel care are cel mai mult de suferit e copilul pe care te străduiești atât de mult să-l crești cât mai corect.

Să (mai și) respirăm.


Aș vrea să le spun celor care, poate, s-au simțit vizați de postarea asta, că îi felicit. Da, pe voi, părinții disperați după parentingul corect. Fără traume. Fără urme negre. Vă felicit pentru întrebările voastre, pentru căutările voastre. Vă felicit pentru îndoielile voastre. Cei care le aveți. Și nu vă mai temeți. Vă e frică de repetarea greșelilor părinților voștri, dar voi nu știți oare că evoluția și revoluția deja s-a produs în voi? Că nu mai aveți șanse de a repeta fidel istorii? Chiar dacă într-un moment de furie ne scapă fix aceleași vorbe pe care le auzeam de la părinții noștri, demult, în copilărie. Nu știți oare că din momentul în care ați început să vă puneți întrebări și să raționați în afara unei scheme întipărite parcă în genă, totul s-a schimbat? 

Ați reconfigurat destine, ADN, sorți. Jucați deja într-o cu totul și cu totul altă ligă decât părinții voștri pe care, apropo, tare bine ar fi să-i iertați și să-i priviți cu ceva mai multă îngăduință. Și empatie. Că merge și în sens invers. Poate că, nu întâmplător, ați reușit să creșteți atât de mult, în pofida moștenirilor grele pe care unii dintre voi le cară în spate. Poate că, acolo și atunci, printre greșeli și parenting imperfect, totuși părinții voștri au fost capabili să construiască o fundație care să permită evoluția voastră de azi.

Scrie pe un site: ”e fun să fii părinte”. Câteodată. Dar câteodată nu. Câteodată e al naibii de greu. Viața nu e un curcubeu zen pe care se zbânțuie unicorni fumați! Și atunci când curcubeul tău are nuanțe de gri și parcă nimic din cele citite și învățate nu mai au logică și sens, întoarce-te la tine și IARTĂ-TE! Ești om. Ai voie să fii imperfect. Închide cărțile și dă-ți voie să simți și gri, nu doar multicolor. 

Uite, ți-a făcut o bărcuță din plastilină. Să vă-mpăcați. Să treacă. Și ghici ce. Trece. 

4 comentarii:

  1. Felicitări pentru articol! Și o rugăminte: have mercy :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Intotdeauna. Cu mila. Make it double :))

    RăspundețiȘtergere
  3. http://www.upworthy.com/these-kids-finally-say-what-they-really-think-about-mom-and-her-reaction-priceless-9?g=2

    exact ce spui tu :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Mvaaai, cum a fost asta! Multumesc, Cristina! Made my day!

    RăspundețiȘtergere