În general, fac alergie la tot ce ține de
parenting. Mă ia cu bube pe corp, transpir pe șira spinării și-mi țiuie
urechile ori de câte ori aud despre alte și alte concepte și teorii lagate de
creșterea optimă (cum altfel) a copiilor. Mai mult decât atât, resping aproape
visceral orice tentativă a cuiva de a-mi arăta calea cea dreaptă, oricare ar fi
ea, în materie de perănting și susțin cu autosuficiență că nu e nevoie să mă
duc la un curs care să mă învețe cum să-mi cresc copilul, pentru că, dacă e să
mă fi învățat ceva scurta mea viață până acum, e că atunci când iubești, totul
se întâmplă (mai) ușor. Și lucrurile vin din inimă, pentru că au de unde veni. Iar
ele se întâmplă lejer. Intuitiv. Fără ochi injectați, fără vene pulsânde, fără
patimă oarbă. Deci, pe cale de consecință, e greu doar atunci când nu iubești
cu adevărat.
Cam... drastic. Și chiar jignitor la
adresa părinților care se duc la cursuri, citesc cărți după cărți, consultă
specialiști, totul în ideea de a-și crește cât mai bine copilul. Și, nu doar ca
e o teză drastică și jignitoare, mai și mustește de autosuficiență, care, culmea,
este lucrul pe care-l detest din suflet!
Probabil că mecanismul ăsta poartă un
nume în psihologie, dar nu-i nimic, o să-i spunem simplu ”ironia sorții”.
Pentru că eu însămi am o meserie care presupune autocunoaștere, sondare,
descoperire și dezvoltare de sine și, nu întâmplător, și eu am parte de
scepticism, neîncredere (normal, până la un punct), dar uneori chiar bădărănie
din partea unor oameni a căror minte îngustă nu poate să conceapă că există un
univers întreg în afara ei!
Cam ca mine. Când vine vorba de ”parenting”. Hmm....
Așa încât am început să mă detașez de
problemă și să mă întreb: ce nu-mi place mie, de fapt, la ideea de parenting?
Ce înseamnă, pentru mine, tot acest parenting?
În primul rând, această noțiune se
traduce în mintea mea prin: perfecțiune, piedestal, rigoare, presiune. Stress.
Educație făcută prin TREBUIE. Trebuie să iubești necondiționat copilul. Trebuie
să nu te înfurii. Trebuie să fii empatic. Trebuie să alăptezi. Trebuie să comunici. Trebuie să fii un părinte bun. Or
else...
Mulți dintre cei care propovăduiesc
astfel de rute educaționale sunt ei înșiși foști copii care au îndurat educații
drastice, ale unor părinți tributari și ei unor sisteme de educație învechite,
în care copiii se iubeau numai în absență, îar în prezență erau ținuți la
distanță, ca să nu se ”învețe”. Cu iubirea. Pentru că iubirea e minunată, dar
dacă ea dispare, atunci locul lăsat gol doare. Și doare rău. Atunci, mai bine să nu fie
deloc.
Să nu uităm că, în trecut, copiii mureau
pe capete. Poate nu întâmplător, urarea cel mai des întâlnită în zilele
noastre, care încă e pe buzele tuturor atunci când se naște un copil, este: să
vă trăiască! Sigur, e o speculație, dar poate că străbunicii noștri și-au
crescut copiii la distanță pentru că nici ei nu-și permiteau să se atașeze de o
ființă care azi era, mâine poate nu mai era. TBC, tetanos, difterie,
poliomielită.... Successful parenting pe vremea aia însemna să-ți ții copilul în
viață. Să-ți ”trăiască”. Atât.
Pe vremea noastră, când supraviețuirea nu
mai este o problemă, parentingul nu e parenting adevărat dacă nu e: cu dragoste
manifestă pentru copil, cu empatie, cu încurajări corecte, fără pedepse dar și
fără recompense, cu libertate absolută dar și cu limite, benefice pentru copil,
cu implicare dar și pro independență, cu mult timp de calitate petrecut alături
de copil, dar și cu integrarea lui socială... Ai grijă ce mănâncă, de unde, cu cine, ce prieteni are, ce pasiuni are, cultivă-l, crește-l, fă asta non stop!
Se pune atât de multă presiune pe săracii
părinți, se dau atâtea directive și se prescriu atâtea rețete, încât, din prea
mult stres, bieții de ei devin ghemotoace de tensiune, departe de relaxarea pe
care de fapt o caută în toate aceste metode.
Attachement parenting, mindful parenting,
playful parenting..... Totul sună complex, teze de doctorat scrise pe bloguri
de oameni învățați, nu ca tine, tonul pare superior, sprâncenele se încruntă
dacă ieșim din ștanța modernă, comentariile acuză și ajungi să simți că o lume
întreagă te judecă, te agresează și, în sens larg, te abuzează. Taman cei care
militează pentru buna înțelegere. Iar cel mai rău, e că din prea multe bune
intenții, ajungi tu să te îndoiești de calitatea ta de părinte. Iar cel care
are cel mai mult de suferit e copilul pe care te străduiești atât de mult să-l
crești cât mai corect.
Să (mai și) respirăm.
Aș vrea să le spun celor care, poate,
s-au simțit vizați de postarea asta, că îi felicit. Da, pe voi, părinții
disperați după parentingul corect. Fără traume. Fără urme negre. Vă felicit
pentru întrebările voastre, pentru căutările voastre. Vă felicit pentru
îndoielile voastre. Cei care le aveți. Și nu vă mai temeți. Vă e frică de
repetarea greșelilor părinților voștri, dar voi nu știți oare că evoluția și
revoluția deja s-a produs în voi? Că nu mai aveți șanse de a repeta fidel
istorii? Chiar dacă într-un moment de furie ne scapă fix aceleași vorbe pe care le auzeam de la părinții noștri, demult, în copilărie. Nu știți oare că din momentul în care ați început să vă puneți întrebări și să
raționați în afara unei scheme întipărite parcă în genă, totul s-a schimbat?
Ați reconfigurat destine, ADN, sorți. Jucați deja într-o cu totul și cu totul
altă ligă decât părinții voștri pe care, apropo, tare bine ar fi să-i iertați
și să-i priviți cu ceva mai multă îngăduință. Și empatie. Că merge și în sens invers. Poate că, nu întâmplător, ați
reușit să creșteți atât de mult, în pofida moștenirilor grele pe care unii
dintre voi le cară în spate. Poate că, acolo și atunci, printre greșeli și
parenting imperfect, totuși părinții voștri au fost capabili să construiască o
fundație care să permită evoluția voastră de azi.
Scrie pe un site: ”e fun să fii părinte”. Câteodată. Dar câteodată nu. Câteodată e al naibii de greu. Viața nu e un curcubeu zen pe care se
zbânțuie unicorni fumați! Și atunci când curcubeul tău are nuanțe de gri și
parcă nimic din cele citite și învățate nu mai au logică și sens, întoarce-te
la tine și IARTĂ-TE! Ești om. Ai voie să fii imperfect. Închide cărțile și
dă-ți voie să simți și gri, nu doar multicolor.
Uite, ți-a făcut o bărcuță din plastilină. Să vă-mpăcați. Să treacă. Și ghici ce. Trece.
Felicitări pentru articol! Și o rugăminte: have mercy :)
RăspundețiȘtergereIntotdeauna. Cu mila. Make it double :))
RăspundețiȘtergerehttp://www.upworthy.com/these-kids-finally-say-what-they-really-think-about-mom-and-her-reaction-priceless-9?g=2
RăspundețiȘtergereexact ce spui tu :)
Mvaaai, cum a fost asta! Multumesc, Cristina! Made my day!
RăspundețiȘtergere