Dintotdeauna am crezut in notiunea de "menire". Nu vreau sa-i zic tocmai "soarta", pentru ca "soarta" e implacabila, imuabila si rigida. "Menirea" in schimb, e maleabila si, cu toate ca simt si aici prezenta anumitor limite, ti se ofera suficient spatiu de manevre. Asa cred eu. Mai cred ca fiecare dintre noi am fost meniti pe Pamantul asta cu un scop. Nu stim care, nici macar nu-l putem intui si poate e mai bine asa. Daca l-am sti, oameni fiind, am cauta cu tot dinadinsul sa ne implinim menirile prea repede, sarind peste etape ca niste uriasi ce ne credem.
Vine o vreme insa, cand te simti pierdut. Te duci la munca, bifezi condici, pui umarul la cresterea economica a patriei, platesti impozite si taxe de ti se usuca sclere ochilor buchisind hartoage an de an, te intorci acasa si te intrebi: despre asta e vorba? Asta e... tot? Asa o sa fie pentru tot restul vietii? Cum...? Asa?...
Te sprijini de canapeaua ta luata probabil pe credit, ca de!... Ikea de Romania e "targhetata hai" si uite-asa incepe trecerea ta prin fazele durerii (fazele durerii sunt acele stari identificate in cazul pacientilor aflati in faze terminale ale unor boli, care abia afla cumplita veste si pe care le parcurg majoritatea, pana la ultima suflare)
1. Negarea "Nu! Asta nu mi se poate intampla tocmai mie! Refuz sa cred asa ceva!".
2. Furia "De ce mi se intampla tocmai mie ? Cu ce-am gresit? De ce eu si altii nu?"
3. Tocmeala "Doamne Dumnezeule, daca ma ajuti sa scap...promit sa..."
4. Resemnarea - depresia "Nu-mi mai pasa de nimic. Toate sunt inutile acum."